Iraqi Christians celebrate Christmas

BAGHDAD, Iraq - Umm Salam draws her curtains across her windows, then settles into an armchair in a living room festooned with colored lights and a portrait of Jesus on the cross. Her Christmas tree glitters in the corner. One of Iraq's estimated 800,000 Christians, the 56-year-old widow celebrates the holiday quietly with her children and grandchildren, as violence sweeps the country.

"It is very risky to go the church in our neighborhood, so we will have a party at home and some of our relatives will come to celebrate," she said. "They'll have to stay the night at our home due to the security situation and the curfew." The evening service at the local church was canceled for security reasons.

The spirit of Christmas is still alive in Iraq, but it's tucked away behind the closed doors of Christian families, who represent about three percent of Iraq's 26 million people. Most of the fighting in Iraq involves Sunni and Shiite Muslims, but Christians have also become targets. Church bombings and other sectarian attacks spiked amid a wave of anti-Christian anger over comments by Pope Benedict XVI in September that seemed to link the prophet Muhammad's teachings to violence.

In October, a priest in the northern city of Mosul was kidnapped by a group demanding that he retract the pope's statements. He was eventually found beheaded.
According to the United Nations more than a million Iraqis have fled since the U.S.-led invasion in 2003, with about 3,000 people now leaving daily. About 40 percent of those leaving are Christian, the U.N. says.

Umm Salam, who goes by her tribal name meaning "mother of Salam" out of fear she will be targeted if she reveals her Christian name, said Sunday she has no choice but to keep her religion a secret.

"We cannot show our happiness (about Christmas) to neighbors. But every single Iraqi has his own wounds, and life must go on," she said. "Happiness is for the children when they will awake tomorrow and find their gifts near the tree." It wasn't always like this. Umm Salam's daughter, Um Mawj, recalls more peaceful times, when Christmas celebrations went on for days. "We use to go to the clubs, and all the relatives and friends were there. Those years are unforgettable, but they have faded," the 38-year-old said.

Her brother used to own a liquor store in Baghdad, but converted it into a grocery store when other alcohol vendors were attacked by Islamic militiamen. He sells Christmas trees, Santa dolls and colored lights at this time of year, but business is not as good as it used to be, Wisam Wadie said. "Violence has kidnapped our happiness and joy on this great occasion, and planted fears in our hearts," he said.

Qais al-Bashir, Associated Press, 25 decembrie 2006

Channel 4's alternative Christmas message

In Marea Britanie, Channel 4 a venit cu ceea ce a numit alternative Christmas message. Despre ce a fost vorba? O englezoaica trecuta la Islam si avand pe fata un niqab (valul pe care il poarta femeile) a vorbit despre Craciun, Iisus, Islam, asemanarile dintre Crestinism si Islam, controversa valului islamic, caricaturile facute de danezi, precum si de interventia din Afghanistan. Multiculturalismul tembel in toata frumusetea sa. Mesajul de Craciun transmis de convertitii la Islam. In acest caz, o anume Khadijah.

Convertita la Islam in urma cu 10 ani, Khadijah da lectii de toleranta si ne explica tuturor cat de libere (?) se simt femeile care poarta un niqab. Spalare a creierului de toata frumusetea. Intr-un fel ii dau dreptate. O masca te poate face sa te simti liber. Stim asta din Imparatul Mustelor de William Golding. Desigur, este vorba despre o alta varianta a libertatii, o libertate negativa, daca as putea-o numi astfel. Te afli in spatele unei masti si nu mai esti tu, devii o cu totul alta persoana si tocmai de aceea iti poti permite sa faci lucruri pe care in mod normal nu le-ai savarsi. Sa revenim, insa.

Madam Khadijah s-a simtit jignita in momentul in care Jack Straw - ministrul de externe britanic - s-a pronuntat impotriva folosirii valului islamic de catre femeile musulmane care traiesc in Marea Britanie. Si ea, ca si alte credincioase inaintea ei, considera ca Jack Straw nu are dreptul sa isi dea cu parerea intr-o problema ce tine de Religia Pacii, desi pana la urma, Marea Britanie nu este o tara islamica si Shari'a nu este litera de lege.

Nici scandalul caricaturilor lui Mahommed nu a lasat-o indiferenta pe Khadija, acesta fiind, vezi Doamne, dovada ca trebuie sa fim mai toleranti. Mai toleranti? With all due respect, dar cum i se pare ca au procedat baietii simpatici care constituie asa-numita minoritate radicala musulamana? Au dat foc la ambasade, amenintat si atacat oameni de alte religie doar pentru ca niste caricaturisti danezi au luat in deradere islamismul. Iar asa-zisii moderati in loc sa ii condamne, ii iau la rost pe caricaturisti. Am impresia ca nu noi trebuie sa luam lectii de toleranta, Khadijah.

Urat din partea celor de la Channel 4 ca se folosesc de astfel de oameni pentru a transmite mesaje politice tocmai de Craciun. Khadijah se face ca uite motivul pentru care trupele britanice (si aliatii lor) se afla in Afghanistan: alungarea talibanilor. Coalitia nu se afla acolo pentru a ucide musulmani, in ciuda a ceea ce spun idiotii planetei, mari iubitori de pace si intelegere pe suferinta altora.

Eu zic sa nu exageram in legaturile cu asemanarile dintre Crestinism si Islam. Invataturile lui Mahommed, invataturile lui Iisus, does it ring a bell? Cat despre citatele din Koran => "Whoever saves one life, saves the world entire" suna foarte bine, dar oare de cate ori distrug islamistii lumea in fiecare zi?

P.S. 1 “If you save one life, it is as if you have saved the world.” - Talmudul. Asta ca sa stiti si voi pe unde a citit-o Mahommed.

P.S. 2 Khadijah a fost prima sotie a lui Mahommed.

The Christmas Truce

The Christmas truce of 1914 really happened. It is as much a part of the historical texture of World War I as the gas clouds of Ypres or the Battle of the Somme or the Armistice of 1918. Yet it has often been dismissed as though it were merely a myth. Or, assuming anything of the kind occurred, it has been seen as a minor incident, blown up out of all proportion, natural fodder for sentimentalists and pacifists of later generations.

But the truce did take place, and on some far greater scale than has been generally realised. Enemy really did meet enemy between the trenches. There was for a time, genuine peace in No Man's Land. Though Germans and British were the main participants, French and Belgians took part as well. Most of those involved agreed it was a remarkable way to spend Christmas. "Just you think," wrote one British soldier, "that while you were eating your turkey, etc, I was out talking and shaking hands with the very men I had been trying to kill a few hours before! It was astounding!"

"It was a day of peace in war," commented a German participant, "It is only a pity that it was not decisive peace."

So the Christmas Truce is no legend. It is not surprising, however, given the standard popular perception of World War I, that this supreme instance of "All Quiet on the Western Front" has come to have something of a legendary quality. People who would normally dismiss that far off conflict of their grandfathers in the century's teens as merely incomprehensible, find reassurance, even a kind of hope, in the Christmas truce.

This was not, however, a unique occurrence in the history of war. Though it surprised people at the time - and continues to do so today - it was a resurgence of a long established tradition.

Informal truces and small armistices have often taken place during prolonged periods of fighting and the military history of the last two centuries, in particular, abounds with incidents of friendship between enemies.

In the Peninsula War British and French Troops at times visited each others lines, drew water at the same wells and even sat around the same campfire sharing their rations and playing cards.

In the Crimean War British, French and Russians at quiet times also gathered around the same fire, smoking and drinking. In the American Civil War Yankees and Rebels traded tobacco, coffee and newspapers, fished peacefully on opposite sides of the same stream and even collected wild blackberries together. Similar stories are told of the Boer War, in which on one occasion, during a conference of commanders, the rank and file of both sides engaged in a friendly game of football.

Later wars too have their small crop of such stories. It is rare for a conflict at close quarters to continue very long without some generous gestures between enemies or an upsurge in the 'live and let live' spirit. So the Christmas truce of 1914 does not stand alone; on the other hand it is undoubtedly the greatest example of its kind.

There are certain misapprehensions regarding the Christmas truce. One widely held assumption is that only ordinary soldiers took part in it; that it was, as it were, essentially a protest of cannon-fodder, Private Tommy and Musketier Fritz throwing aside the assumptions of conventional nationalism and thumbing their noses at those in authority over them.

In fact, in many cases, NCOs and officers joined in with equal readiness, while others truces were initiated and the terms of armistice agreed at 'parleys' of officers between the trenches.

There is also some evidence that while some generals angrily opposed the truce, others tolerated it and indeed saw some advantage in allowing events to take their own course while never for a moment doubting that eventually the war would resume in full earnest.

One other misapprehension about the truce calls for rebuttal. There has grown up a belief, even among aficionados of World War I, that the Christmas truce was considered to be so disgraceful and event, one so against the prevailing mood of the time, that all knowledge of it was withheld from the public at home until the war was over.

In fact, the truce was fully publicised from the moment news of it reached home. Throughout January 1915 numerous local and national newspapers in Britain printed letter after letter from soldiers who took part; in addition they ran eye-catching headlines ("Extraordinary Unofficial Armistice", "British, Indians and Germans shake hands"), and even printed photographs of the Britons and Germans in No Man's Land. Germany also gave the event press publicity, though on a smaller scale and for a shorter period of time.

Publishing a year later, Sir Arthur Conan Doyle in his history of 1914 called the Christmas truce "an amazing spectacle" and in a memorable description, saluted it as "one human episode amid all the atrocities which have stained the memory of the war".

The phrase sums up the attraction of the truce: it is the human dimension which means that this relatively obscure event in the fifth month of a 52-month war is still remembered and will continue to catch the imagination.

In a century in which our conception of war has changed fundamentally, from the cavalry charge and the flash of sabres to the Exocet, the cruise missile and the Trident submarine, the fact that in 1914 some thousands of the fighting men of the belligerent nations met and shook hands between their trenches strikes a powerful and appealing note. It is perhaps the best and most heartening Christmas story of modern times.

Adapted from the book Christmas Truce by Malcolm Brown and Shirley Seaton, 25 decembrie 2006

Craciun fericit

Merry Christmas, infidels!

Comunistii reziduali

Dupa condamnarea comunismului la cel mai inalt nivel, sustinatorii "democratiei originale" acum probabil respira usurati. A fost greu, dar a trecut. Ce mare scofala daca s-au regasit in cuprinsul unui raport oficial, foarte important ca valoare mai ales pentru cei care au suferit decenii la rand, cum niciodata nu a mai fost prezentat in Romania? Cum nimeni nu i-a luat de guler pentru ca au slujit un regim odios, cei "condamnati" se gandesc ca nu mai au de ce sa-si faca probleme in viitor. In fond, spun ei, mare lucru nu au pierdut daca au fost pusi langa comunistii lui Dej si ai lui Ceausescu, drept sustinatori ai unei ideologii ostile societatii deschise. Ca doar nu au fost singurii care au incurajat monopolul puterii, cultul personalitatii si intimidarea! De ce sa cada numai pe ei magareata pentru toate nenorocirile aduse de regimul comunist? Numai pentru ca vrea Basescu? - au acuzat chiar in deschiderea sedintei de luni nostalgicii regimului ceausist.

Participand interesati la circul din Parlament, instrumentat si sustinut la unison de parlamentarii stangii extremiste - in felul asta au aratat ca raman pe veci ancorati in trecut -, mare parte dintre cei vizati in Raportul Tismaneanu s-au resemnat, avand drept multumire faptul ca slujesc cu devotament un comunism rezidual. In definitiv, nimeni nu a dat cu parul, nu i-a obligat sa iasa din viata publica sau i-a trimis la carcera. A fost un episod din judecarea trecutului, care anunta prin mesajul uman un final de revolutie inceputa cu 17 ani in urma. Este posibil ca unii, dupa ce au sanctionat dur condamnarea comunismului prin metode invatate in epoca totalitarismului, sa regrete in sinea lor atitudinea revoltatoare dinaintea zilei de 18 decembrie, avand in vedere faptul ca nu si-au auzit numele rostit de catre seful statului in Parlament. Ma refer aici nu doar la "stalpii comunismului", mai inalti sau mai marunti, mentionati in document, ci inclusiv la opozantii ideii ca un astfel de demers politic nu era necesar nici acum, nici altadata. Ion Iliescu nici macar nu a catadicsit sa faca act de prezenta, preferand sa stea ascuns intr-un birou, satisfacut de calitatea circului la care PSD si-a dat concursul tacit prin presedintele Senatului, Nicolae Vacaroiu. Pe Iliescu nu l-a deranjat doar ca Raportul face trimitere la trecutul lui politic, ci insasi solicitarea lui Basescu de a condamna un regim odios pe care l-a aparat si consolidat prin functiile detinute in aparatul de partid ceausist. Aceasta ar fi explicatia si in ceea ce il priveste pe liderul PSD, Mircea Geoana, care neaga valabilitatea unui proiect "dezechilibrat" intrucat nu respecta pluralismul de opinii din mediul istoric, academic si cel politic! Mai mult, il acuza pe presedinte de faptul ca angajeaza statul roman in acest demers care nu face decat sa redeschida rani din trecut. O reactie normala cata vreme Raportul Tismaneanu, complet sau nu, dezvaluie o realitate din care nu lipsesc nume de oameni inregimentati politic in PSD, condus astazi de Mircea Geoana.

Prin urmare, cum sa accepte pesedistii o astfel de condamnare cata vreme intotdeauna au refuzat constant o delimitare de comunism? Mai mult, permanent s-au opus aparitiei unei legi a lustratiei deoarece exista pericolul pierderii unor functii publice si automat a unor privilegii. Sigur, lucrurile sunt mult mai complicate decat par. S-a demonstrat in toti acesti ani, dar mai cu seama luni, in Parlament, cum arata relicvele istoriei in 2006 si cum reactioneaza slugoii comunismului atunci cand li se dezvaluie identitatea ideologica primitiva. Am convingerea ca social-democratia va fi compromisa total daca arsenalul urii si violentei este intretinut de politicieni dispusi sa insulte, sa injure sau sa incerce sa-i arunce pe "anticomunistii dracului" peste balcon. Este grav, stimati cititori!

Eliade Balan, Romania Libera, 20 decembrie

Vadim, dovada ca trebuie condamnat comunismul

Cu ochii iesiti din orbite, congestionat la fata, urland de furie ca sistemul comunist pe care l-a slugarit o viata este pus oficial la stalpul infamiei, Corneliu Vadim Tudor impreuna cu ceata derbedeilor rosii au incercat sa denatureze sensul si mesajul sedintei solemne a Parlamentului. Nu i-a reusit. Asta in pofida balamucului pe care l-a creat. CVT si sustinatorii sai mai ipocriti si mai fricosi din PSD au adus pe viu ultima si cea mai elocventa dovada pentru necesitatea condamnarii comunismului. Fara aceasta rabufnire de violenta, primitivism si ura, gestul condamnarii ar fi ramas doar in zona teoreticului, a simbolisticii, ar fi generat dezbateri mai mult sau mai putin academice, pe cand asa, a devenit limpede nu numai ca sistemul "ilegitim si criminal" nu si-a dat obstescul sfarsit, ci ca este viu, nevatamat si pus pe rele. Ca este in continuare nociv si contagios. Scenele degradante din Parlament au fost din acest punct de vedere extrem de utile, ele au demonstrat ca pericolul rosu nu a disparut. Opinia publica a putut vedea cum, la 17 ani de la revolutie si cu doua saptamani inainte de integrarea in Uniunea Europeana, in Romania intelectualii de marca sunt agresati si amenintati cu moartea ("limbric nenorocit, te arunc de la balcon") de bande asemanatoare celor mineresti. Formate nu din batrani bolsevici sau securisti din care naravul bulanului n-a disparut, ci din tineri fanatizati, cu creiere mici si bine spalate, care au preluat mostenirea comunista si vor s-o aduca mai departe. Fluturand cartonase rosii si proferand obscenitati, ei au scuipat pe memoria victimelor, a celor care au murit in puscarii sau in beciurile securitatii, a celor care au avut taria sa se opuna regimului. "Bine le-a facut", "asa le-a trebuit", urlau schimonositi de ura comunistii lui Vadim atunci cand presedintele dadea citire unor nume ca Gheorghe Ursu sau Vasile Paraschiv. "Huo, huo", strigau la pomenirea Gherlei, Aiudului, Pitestiului, locuri in care au murit mii de romani.

Nu este vorba doar de un descreierat, ci de mult mai mult. Este vorba de toti nostalgicii, tineri sau batrani, de cei care spun in proportie de 53% ca "n-a fost o idee asa rea comunismul". Acest rezultat, impreuna cu scenele din Parlament, demonstreaza ca decomunizarea nu a avut de fapt loc. Complicitatea entuziasta a PSD, tacerea lasa a partidelor de la putere, lipsa de reactie a institutiilor statului sunt semne ca rotitele sistemului "criminal" inca functioneaza. Si vor continua sa functioneze bine-mersi si dupa integrare. Vadim a aratat ca simpla condamnare a comunismului nu e suficienta. In acest sens, simbolistica gestului prezidential a capatat noi valente si Vadim a ratat la capitolul acesta. Lectia a fost dura, dar necesara. Sper ca a avut raiting, deoarece poate fi un antidot impotriva uitarii, nepasarii, blazarii si nesimtirii.

Andreea Pora, Romania Libera, 20 decembrie 2006

A doua mineriada a brutelor PRM

18 decembrie 2006. Ziua in care Traian Basescu a venit, in fata Legislativului, sa condamne dictatura rosie. O zi neagra pentru Parlamentul Romaniei, prin contributia lui Corneliu Vadim Tudor, care a adus in sala 200 de agitatori pentru a face ordine printre intelectualii anticomunisti.

Au reinviat ieri imagini din negura anilor '90: Vadim repezidu-se sa-l arunce peste balcon pe Horia Roman Patapievici, ura pura a baietilor de la tara adusi cu autobuzele in Parlament fata de domnii de la Bucuresti pe care nu-i cunosc, dar care poarta costum si stau la loji, huiduieli si injuraturi marca C.V.Tudor la adresa "limbricilor nenorociti de la GDS" (Patapievici, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihaies) si a "betivului si hotului" de Basescu.

"Am vrut sa uitam comunismul, dar nu ne uita el pe noi". O fraza din discursul de doua ore al lui Traian Basescu a sintetizat ceea ce s-a intamplat ieri sub cupola Palatului Parlamentului. Au fost in sala doua Romanii ireconciliabile, perfect delimitate de o linie imaginara care s-ar fi putut trasa usor prin mijlocul salii: o Romanie intoleranta si retrograda care a scandat, la un moment dat, "Ceausescu-PCR" (reprezentata de parlamentari ai PRM si de suporteri de la PSD) si o Romanie dispusa sa asculte, in ciuda antipatiilor evidente fata de Traian Basescu. Portdrapelul primei Romanii, Corneliu Vadim Tudor, a folosit tot arsenalul urii si al violentei, aruncand cu abjectii spre Basescu si spre invitatii din sala si agresandu-i verbal si fizic pe "intelectualii dracu'" de la loji. Tot discursul lui Basescu a fost acompaniat de "Huo-uri" si fluieraturi, de scandari pe orice tema ("Betivule!" "Hotule!" "Jos poponarii!"). Spectacolul peremist nu se putea intampla fara complicitatea PSD, care a ras, ca de o gluma buna, de scalambaielile vadimiste si fara sprijinul lui Nicolae Vacaroiu, care, din calitatea de sef de sedinta, doar ii mai atentiona, din cand in cand, pe "stimatii colegi" de la PRM sa faca putintica liniste, in loc sa-i dea afara din sala pe "minerii" lui C.V.Tudor.

Gandul, Florin Negrutiu, Doroteea Voicu, 19 decembrie 2006

Doua destine

Inainte de 1989, Corneliu Vadim Tudor era tot o vedeta, ca si astazi. Activistii simpli tremurau de frica lui, pentru ca avea relatii inalte. Scria poezii laudative pentru Elena Ceausescu. Era un privilegiat in acel regim in care statul controla cine ce casa avea, cine ce butelia primea si tot asa.

Cei care ridicau capul impotriva regimului erau porcaiti in revista Saptamina, unde lucra Vadim Tudor, o abjectie de presa asemanatoare cu actuala Romanie Mare. Nu se puteau apara, pentru ca Saptamina era vocea neoficala a Securitatii. Dar asta era cea mai mica dintre problemele lor, bataile si anchetele Securitatii era problemele reale.

Umilirea publica din Saptamina era doar un bonus, metoda prin care regimul se asigura ca cei mai buni dintre romani sint izolati de restul romanilor, prin intermediul celor mai rai dintre romani.

Tot inainte de 1989, Horia Roman Patapievici era un anonim. A refuzat prezenta intr-un spatiu public dominat de cei ca Vadim Tudor. S-a izolat intr-un cerc restrins si descrie acea experienta intr-o excelenta carte de eseuri. Si-a refuzat statutul de cetatean al acelui stat. Fara sa fie dizident, a refuzat participarea la acea viata publica, in care Vadim Tudor era vedeta.

Decembrie 2006. 17 ani de cind Horia Roman Patapievici a devenit cetatean. A iesit pe strada inainte ca Ceuasescu sa fuga. A ajuns la Jilava, batut si umilit de militieni. 17 ani si o zi de cind a fost rostita aceasta fraza: „Ii impuscati si ii bagati in beci.Unul sa nu iasa viu” - Elena Ceausescu in sedinta Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 17 decembrie 1989. Acea Elena Ceausescu pentru care Vadim Tudor scria elogii.

"Am auzit o voce autoritara intrebind cite „bucati” sint inauntru. I s-a raspuns „sapte”. „Mai aduceti sapte”, a strigat inabusit prima voce. Dupa o clipa de tacere, altcineva a intrebat, cu o voce mult mai lipsita de autoritate: „ii...ii...impuscam acum?”.„Nu, nu-i impusca, se asteapta ordinul” a fost raspunsul (fragment din amintirile lui Horia Roman Patapievici din detentia de la sediul militiei si de la Jilava, decembrie 1989, volumul „Politice”).

17 ani de cind acel ordin nu a mai venit. 17 ani de cind Vadim Tudor se ascundea ca un sobolan de frica revolutiei.

Decembrie 2006. Doua saptamini inainte de intrarea in Uniunea Europeana. Horia Roman Patapievici este invitat al Presedintelui Romaniei pentru a asista la condamnarea oficiala a regimului comunist, in Parlamentul Romaniei. Corneliu Vadim Tudor este senator al Romaniei. Intra in loja unde sta Patapievici si ii striga: „Limbricule nenorocit, te arunc de la balcon!!”.

Recititi aceasta fraza. „Limbricule nenorocit, te arunc de la balcon!!”. Parca regasim aici tot ce e in neregula cu Romania.In alte loje, zeci de scandalagii peremisti fluiera si se agita. Patapievici sta la locul lui. Spatiul public este dominat de fluieraturile bandei lui Vadim Tudor. Patapievici asista impietrit la spectacolul in care este din nou exclus din spatiul public. Este tot al lui Vadim Tudor.

„Afirm cu tarie si in deplina responsabilitate ca regimul comunist din Romania a fost ilegitim si criminal”, tuna vocea regasita din tuse a Presedintelui Basescu. Huo! Huo!, urla Vadim Tudor. Presedintele Basescu multumeste Doinei Cornea, lui Mircea Dinescu, lui Radu Filipescu, lui Gabriel Andreescu si altor dizidenti pentru curajul lor. Aminteste de Liviu Babes, care si-a dat foc pe pirtie la Brasov. Aminteste de Europa Libera. Toti injurati de Saptamina lui Vadim Tudor. Vocea lui Basescu si vocea lui Vadim Tudor concureaza in Parlamentul Romaniei. Patapievici tace. Militienii de la Jilava si huliganii peremisti din Parlamentul democratic al Romaniei inchid un cerc. Am condamnat comunismul in fluieraturile lacheilor comunismului. Este cea mai cutremuratoare imagine a ceea ce putem numi condamnare fara decomunizare. Prea putin, prea tiziu.

Cristian Ghinea, Hownews, 18 decembrie 2006

Anti-Jihad nu Metal

Anti-jihad nu metal. I never thought I’d see the day.

The band is Stuck Mojo from Atlanta. The lyrics are here; the guitarist posted some thoughts about the song on his fan site. You will recognize, and appreciate, the sentiments.

Kind of goofy, kind of disturbing, kind of awesome. And profane in places, so here’s your content warning. Enjoy.

Hot Air

Lyrics

I speak peace when peace is spoken, But I speak war when your hate is provoking, The season is open 24-7-365, Man up yo time to ride, No need to hide behind slogans of deceit, Claiming that you're a religion of peace, We just don't believe you, We can clearly see through, The madness that you're feeding your people, Jihad the cry of your unholy war, Using the willing, the weak and poor, From birth drowning in propaganda, rhetoric and slander, All we can say is damn ya

My forefathers fought and died for this here
I'm stronger than your war of fear
Are we clear?If you step in my hood
It's understood
It's open season

I don't need a faith that's blind, Where death and hate bring me peace of mind, With views that are stuck deep in the seventh century, So much sand in your eyes to blind to see, The venom that you leaders preach, Is the path to your own destruction, Your own demise, You might say that I don't understand but your disgust for me is what I realize, Surprise!Your homicidal ways has got the whole world watching, Whole world scoping, So if you bring it to my home base, Best believe it, The season's open

I see you, Hell yeah I see you, Motherfucker naw, I don't wanna be you, If you come to my place, I'll drop more than just some bass, Yo you'll get a taste of a, Sick motherfucker from the Dirty, I ain't worrying not a fucking bit, I'm telescoping like Hubble, Yo you in trouble, Yo on the double, I'm wild with mine, Bring that style with mine, Fuck with my family I'll end your line, Just the way it is, Just the way it be, Do you understand? No matter if you're woman or man, or child, My profile is crazy, That shit you do doesn't amaze me, I'm ready to blaze thee

I don't give a damn what god you claim, I've seen the innocent that you've slain, On my streets you're just fair game, Like a pig walk to your slaughter, The heat here is so much hotter, And my views won't teeter totter or fluctuate, Step to me you just met your fate, And I'll annihilate, With the skill of a Shogun assassin, Slicing and dicing precise with a passion, In any shape form or fashion, Bring it to my home, Welcome to the danger zone, Cause your attitude's the reason, The triggers keep squeezing, The hunt is on and it's open season

It's Open Season

O, Muslim town of Bethlehem...

All is quiet in Bethlehem. On Manger Square, the Church of the Nativity stands in the pale gloom of dusk, its doors open to passing pilgrims. But inside, the nave is empty of visitors and the collection boxes depleted of coins. In the candlelit grotto downstairs, a silver star marks the spot where Jesus is supposed to have been born. It is one of the most sacred sites in Christendom, but there are no tourists queuing to see it.

Just 500 yards down the road, Joseph Canawati is not looking forward to Christmas. The expansive lobby of his 77-room Hotel Alexander is empty and he says: "There is no hope for the future of the Christian community. "We don't think things are going to get better. For us, it is finished."

Life for Palestinian Christians such as 50-year-old Joseph has become increasingly difficult in Bethlehem - and many of them are leaving. The town's Christian population has dwindled from more than 85 per cent in 1948 to 12 per cent of its 60,000 inhabitants in 2006. There are reports of religious persecution, in the form of murders, beatings and land grabs. Meanwhile, the breakdown in security is putting off tourists, leading to economic hardship for Christians, who own most of the town's hotels, restaurants and souvenir shops.

The situation has become so desperate that the Archbishop of Canterbury, Dr Rowan Williams, and Cardinal Cormac Murphy O'Connor, the head of the Roman Catholic Church in England and Wales, are to lead a joint delegation to Bethlehem this week to express their solidarity with the beleaguered Christian populace. The town, according to the Cardinal, is being "steadily strangled".

The sense of a creeping Islamic fundamentalism is all around in Bethlehem. A mosque on one side of Manger Square stands directly opposite the Greek Orthodox and Roman Catholic churches, while in the evening the muezzin's call to prayer clashes with the peal of church bells.

Shops selling Santa Claus outfits and mother-of-pearl statuettes of the Virgin Mary have their shutters painted a sun-bleached green, the colour of Islam. And in the Al-Jacir Palace, Bethlehem's only luxury hotel, there is a baubled Christmas tree in reception and a card showing the direction of Mecca in the rooms.

George Rabie, a 22-year-old taxi driver from the Bethlehem suburb of Beit Jala, is proud of his Christianity, even though it puts him in daily danger. Two months ago, he was beaten up by a gang of Muslims who were visiting Bethlehem from nearby Hebron and who had spotted the crucifix hanging on his windscreen. "Every day, I experience discrimination," he says. " "It is a type of racism. We are a minority so we are an easier target. Many extremists from the villages are coming into Bethlehem."

Jeriez Moussa Amaro, a 27-year-old aluminium craftsman from Beit Jala is another with first-hand experience of the appalling violence that Christians face. Five years ago, his two sisters, Rada, 24, and Dunya, 18, were shot dead by Muslim gunmen in their own home. Their crime was to be young, attractive Christian women who wore Western clothes and no veil. Rada had been sleeping with a Muslim man in the months before her death. A terrorist organisation, the Al-Aqsa Martyrs Brigades, issued a statement claiming responsibility, which said: "We wanted to clean the Palestinian house of prostitutes." Jeriez says: "A Christian man is weak compared to a Muslim man. "They have bigger, more powerful families and they know people high up in the Palestinian authority."

The fear of attack has prompted many Christian families to emigrate, including Mr Canawati's sister, her husband and their three children who now live in New Jersey in America. "I want to leave but nobody will buy my business," Mr Canawati says. "I feel trapped. We are isolated."

This isolation was heightened when, last year, Bethlehem found itself behind Israel's security wall, a 400-mile-long concrete barrier which separates Jewish and Palestinian areas and is designed to stop suicide bombers - in 2004, half the Israeli fatalities caused by such attacks were committed by extremists from Bethlehem. Last year, tourists trying to get to the town were forced to queue for hours as their papers were checked, while Bethlehem inhabitants going the other way must now apply for an infrequently granted permit to visit Jerusalem, barely ten minutes away by car.

"It is like living in a prison," says Shadt Abu-Ayash, a 29-year-old Roman Catholic shopkeeper. The Roman Catholic Mayor of Bethlehem, Dr Victor Batarseh, says: "The political situation in Lebanon and the instability of politics in Palestine has affected tourism and pilgrimage.

"Hotels, restaurants and souvenir shops are owned by mostly Christians so it affects them badly. "We have 65 per cent unemployment and about 2,000 bedrooms in hotels that are empty." Bethlehem's hotel owners estimate that tourist numbers have dropped sharply, from 91,276 each month for the millennium celebrations in 2000 to little more than 1,500 a month now. During the past six years, 50 restaurants, 28 hotels and 240 souvenir shops have closed.

Samir Qumsieh is general manager of Al-Mahed - Nativity - which is the only Christian television station in Bethlehem. He has had death threats and visits from armed men demanding three acres of his land - and he is now ready to leave. "As Christians, we have no future here," he says. "We are melting away. Next summer I will leave this country to go to the States. How can I continue? "I would rather have a beautiful dream in my head about what my home is like, not the nightmare of the reality."

Elizabeth Day, Daily Mail, 16 december 2006

Imigrantii si statistica violurilor in Norvegia

Two out of three charged with rape in Norway's capital are immigrants with a non-western background according to a police study. The number of rape cases is also rising steadily.The study is the first where the crime statistics have been analyzed according to ethnic origin. Of the 111 charged with rape in Oslo last year, 72 were of non-western ethnic origin, 25 are classified as Norwegian or western and 14 are listed as unknown.

Rape charges in the capital are spiraling upwards, 40 percent higher from 1999 to 2000 and up 13 percent so far this year.

Nine out of ten cases do not make it to prosecution, most of them because police do not believe the evidence is sufficient to reach a conviction.

Police Inspector Gunnar Larsen of Oslo's Vice, Robbery and Violent crime division says the statistics are surprising - the rising number of rape cases and the link to ethnic background are both clear trends. But Larsen does not want to speculate on the reasons behind the worrying developments.

While 65 percent of those charged with rape are classed as coming from a non-western background, this segment makes up only 14.3 percent of Oslo's population. Norwegian women were the victims in 80 percent of the cases, with 20 percent being women of foreign background.

Larsen said that since this was the initial study examining ethnic make-up there were no existing figures to put the numbers into context.

"Meanwhile, it is our general experience that this is an increasing tendency. We note this by the number of time we need to use interpreters in the course of an investigation," Larsen said.

Aftenposten (via LGF)

Oare cine sunt cei mai multi dintre acesti indivizi de non-western origin? Intrebare de 65% dintre violurile din Norvegia. Aceiasi baieti simpatici sunt si in Suedia.

It's just one of those days...

Am dat adineaori pe stirile Antenei 3, unul din posturile felixite ale Romaniei. Bine ca nu m-am uitat la Sinteza Zilei a celor doua nulitati ale lui Felix - Cristoiu si Gadea - ca eu cred ca aruncam televizorul pe geam. Invitati speciali: Ion Iliescu si Adrian Paunescu. Doi nesimtiti cu un tupeu nemasurat. Cred ca pana la urma o sa-mi fac curaj si o sa ma uit pe internet, desi vad ca nu exista inca inregistrarea emisiunii. Nu stiu altii cum sunt, dar eu l-as juca in picioare pe "marele" analist Ion Cristoiu, bunul prieten al Partidului - Stat...

Ceva mai devreme: In gura presei cu Mircea Badea. Alt prilej de nervi. Ce a facut, Mircica? Pai, dupa ce a laudat articolele semnate Cristoiu si Crucisatorul Popescu (carora o sa le citesc operaceva mai incolo), s-a luat de Vladimir Tismaneanu si Traian Ungureanu intr-o maniera absolut penibila. Parca era Vadim la TV si se dadea in spectacol. "Parul lui Tismaneanu" arata atat de "mancat de rate [...], netuns, neingrjit" incat daca l-ar vedea pe strada zicand "dati-mi 1000 e lei sau 500..." nu s-ar mira... Cat despre Traian Ungureanu, acesta din urma nu ar fi altceva decat "cel mai profilic pupin-basesc" si, spre deosebire de d-l Basescu care "are o privire convergenta", " Traian Ungureanu [...] are o privire divergenta". Bravo, d-le Badea! Sa nu mai spuna careva ca nu va pricepeti! Destul de amuzant daca stai si te gandesti ce pupin-felix este el... Macar Traian Ungureanu are o opinie; singura opinie a lui Badea este "sa traiti, d-le Voiculescu!".

Raportul cel bun

Raportul Tismaneanu va intra, astazi, in circuitul public si va marca prima victorie ampla a romanilor intr-un proces pe care l-au ratat constant: legaturile de constiinta cu propria istorie. Romania comunista a existat. Nu ca Republica Populara sau Socialista, ci in calitatea umana de continent al esecului. In ciuda bucuriei amnezice pe care o cultiva astazi, frenetic, mediile de informare, comunismul romanesc nu a trecut. Adevarat, a sosit capitalismul, dar capitalismul romanesc e privat. Extrem de privat. Comunismul romanesc s-a dovedit mai mobil si mai interior decit Revolutia care l-a zdrobit virtual, iar Revolutia a pierdut timp si onoare, in timp ce-si omora eroii si nu isi rasturna adversarii. Comunismul romanesc a ramas cel mai mare si mai vinovat secret al istoriei noastre. Ne apropiem de el, dupa 17 ani de parodie democratica, indrumati de un document vast si onest. Raportul Tismaneanu nu e o Revolutie, dar e o revelatie. El aduna meticulos si coerent faptele, persoanele si ideile funeste care au dat viata comunismului si moarte sau aservire lumii romanesti. Istoria declasarii prin comunism apare cu toate personajele si detaliile ei rusinoase, scrisa cu litera marunta si curaj stabil, intr-un Raport pe care il pot contesta doar continuatorii devotati ai prostiei. De altfel, prima forma de viata a Raportului a fost defaimarea, iar a doua va fi pasivitatea institutiilor. Antisemitismul si lectiile de anticomunism aruncate in directia lui Tismaneanu ne spun ca, da, autorul e evreu, iar contestatarii idioti si ca, nu, comunismul n-a fost impus in Romania pentru a justifica moral sau medical urticaria legionaroida.

Daca Raportul va fi urmat de inactiune, asta va arata ca noua noastra clasa politica e nepregatita pentru convietuirea cu adevarul si consecintele lui. Nu e o surpriza. E un avort. Vadim, Paunescu, Iliescu si trupa sint exact ce sint: copii deformati ai comunismului exportati cu Revolutia, de pe o parte pe alta a istoriei. Nu clasa politica e publicul natural al Raportului Tismaneanu, desi documentul va fi infatisat, astazi, mai intii, acestui gen de auditoriu. Va fi o ceremonie pasiva, in care singurul personaj politic responsabil va fi presedintele Basescu. El a facut din acest document un act de stat si din acest moment o sansa. Fara girul si curajul acestui om care n-a simulat niciodata o indignare de disident retroactiv, Raportul ar fi facut cariera mai tuturor gindurilor bune care au vizitat lumea romaneasca, fara s-o clinteasca.

Raportul povesteste cu o cuprindere exceptionala catalogul crimelor si criminalilor, de la debut pina la pensia grasa si inadmisibila de astazi. Dar Raportul cere, de asemenea, citeva lucruri fara de care anticomunismul oficial va ramine inramat ca diploma de bune intentii a unei unitati de pompieri care numara chibrituri si n-are timp sa se deplaseze la incendii. Raportul cere: fixarea in lege a caracterului imprescriptibil al crimelor comuniste - relatii, de la anonimii ingropati de-a lungul Canalului. Apoi: o lege a lustratiei. Relatii, de la trepadusii securisti care vor fluiera azi Raportul in numele PRM. In sfirsit: abrogarea pensiilor faraonice ale activistilor si securistilor care au proiectat sau au imbunatatit amenajarile sus-mentionate, la Canal, Sighet si spitalele psihiatrice ale anilor ’80. De asemenea: instrumentarea delictului de negationism si pedepsirea cazurilor de propaganda comunista. Acest posibil delict ar pune capat vietii tihnite si scabroase a plutonului Vadim si l-ar ajuta pe Becali sa-si vada de fotbal si manastiri. Prin urmare, nici o sansa.

N-am indepartat marele parazit comunist, dar asta e neputinta noastra veche si cu ea vom defila in fata popoarelor invatate sa se spele temeinic de zoaie. Ele ni i-au trimis, astazi, in Parlament pe Havel, Walesa si Michnik. Noi ii intimpinam cu Vadim si alte saruri toxice. Insa Raportul e un pas inainte. Un gest de constiinta. Locul din care pot incepe noua educatie si buna-cuviinta, spre folosul istoriei ce vine.

Traian Ungureanu, Cotidianul, 18 decembrie 2006

Nodul gordian al Presedintelui Traian Basescu

Cine se opune unei rupturi radicale cu trecutul comunist? Se vede ca in primul rind serviciile secrete. Presedintele Comisiei prezidentiale, Vladimir Tismaneanu, a declarat ca SIE si SRI au manifestat destule reticente fata de solicitarile echipei de investigatii. In general insa, arhivele comunismului nu au fost complet accesibile si entuziasmul dintii al membrilor echipei s-a mai stins pe parcurs. Sint, pesemne, multe motive pentru care serviciile de informatii pun obstacole, unele teoretic justificabile. Cercetatorul Radu Ioanid dezvaluia, cu alta ocazie, ca atunci cind a scris cartea despre „vinzarea evreilor“ a colaborat ceva mai bine cu serviciile romanesti, dar ca a intimpinat rezistente puternice in Israel. Serviciile secrete isi protejeaza propriile retele inca active, sau isi protejeaza aliatii, atunci cind este cazul. Asa cum sugera un cercetator britanic, este foarte posibil ca in arhivele romanesti sa se afle date despre politicieni occidentali aflati inca in functiuni publice si care ar fi pusi in cea mai proasta lumina. Acest lucru ar explica, desigur, de ce deschiderea arhivelor comunismului nu a figurat niciodata pe agenda atit de exigenta in alte privinte (vezi cazul „inchisorilor CIA“) a Consiliului Europei si nici in rapoartele severe si cuprinzatoare ale Comisiei de la Bruxelles. Se pare chiar ca unele tentative de abordare a subiectului au fost discret, dar ferm descurajate.

Dar adevarata noastra problema este ca serviciile pot ascunde cu acest alibi crime imprescriptibile si ca pot proteja oameni care joaca pe mai departe farsa onorabilitatii. In sfirsit, daca SIE si SRI sint in masura sa invoce securitatea statului, cei care administreaza arhivele Ministerului de Interne sau pe cele de la Institutul National de Statistica nu mai au, evident, nici cea mai mica scuza. Rezistenta aceasta este condamnabila chiar daca, in unele cazuri, nu se pazesc secrete tenebroase, ci doar marunte resurse profesionale. De fapt, indiferent de motivatii, cu cit sint mai multe fire ce leaga fostul stat comunist de statul actual, cu atit opozitia la deschidere este mai mare. La Consiliul Europei, rusii s-au opus cel mai energic adoptarii unor recomandari privind masuri reparatorii pe urmele regimului comunist, dar nu din motive doctrinare, desi printre deputatii Federatiei Ruse sint si comunisti, ci din nevoia de a proteja politici statale care continua perfect epoca sovietica. In ce ne priveste, am putea remarca faptul ca nici noii directori ai serviciilor secrete nu au adus, aparent, nici o schimbare de orientare. La drept vorbind, nu stim ce se intimpla in interiorul acestor institutii, dar este un fapt public ca actualul director al SRI, George Maior jr., a teoretizat, pe indelete, necesitatea inchiderii trecutului in trecut, argumentind ca securistii si comunistii de ieri nu pot fi evaluati cu criteriile lumii de azi. Raportind articolele teoretice ale lui George Maior jr. la doctrina Raportului Comisiei prezidentiale, decurge logic o grava incompatibilitate. In schimb, directorul SIE, Claudiu Saftoiu, a promis candid sa ramina un „civil“, ceea ce a induiosat pe multa lume, dar nu a sporit increderea nimanui.

A doua mare rezistenta vine din partea PSD si a lui Ion Iliescu. Dupa ce primele informatii partiale despre continutul Raportului Comisiei prezidentiale au aparut in presa, a devenit foarte clar de ce Iliescu a „acceptat“ sa fie presedinte de onoare al partidului. Flancat de o intreaga grupare politica si in plus incadrat generos si tovaraseste de socialistii europeni, Ion Iliescu poate privi mai senin la viitorul sau judiciar.

Intr-adevar, este imposibil sa vorbim despre o desprindere deplina fata de trecutul comunist daca nu elucidam cum se cuvine ce s-a intimplat in decembrie 1989, daca nu precizam cine i-a adus pe mineri la Bucuresti in ianuarie 1990, in 14-15 iunie 1990 si apoi in septembrie 1991; daca nu lamurim iarasi cine i-a instigat pe romani impotriva ungurilor in martie la Tirgu-Mures in acelasi an tulbure; in sfirsit, daca nu gasim adevaratele origini ale unor grupari ca Vatra Romaneasca si daca nu limpezim cum de a fost posibila ascensiunea fulminanta a revistei si Partidului Romania Mare. Ion Iliescu, C.V.Tudor si ceilalti sint legati strins de o solida complicitate politica, iar sansa lor de supravietuire se afla pe mai departe in mina serviciilor secrete. In arhivele lor, „spalate“ de ratiuni de stat, se gasesc de buna seama informatii precise despre toate datele importante care ne-au marcat traumatizanta istorie postcomunista. Vorbim de fapt despre nodul care mai leaga vechiul stat comunist de statul actual si pe care l-am dori astazi taiat de presedinte, dintr-o singura lovitura, intr-un veritabil gest alexandrin.Nu ne putem astepta insa ca lipsa de cooperare a serviciilor secrete sa fie pusa pe mai departe in evidenta. Presedintele este pus si asa intr-o situatie inconfortabila si in plus atmosfera continua sa fie viciata de rivalitatea dintre Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Comisia instituita la Palatul Cotroceni. Totusi, competitia aceasta impulsionata de gelozii si resentimente ar putea avea si urmari pozitive, daca ne gindim ca presedintele ar putea fi preocupat sa lase liberalilor ulterior cit mai putine subiecte de exploatat.

Horatiun Pepine, Cotidianul, 18 decembrie

Cui ii e frica de condamnarea comunismului?

Comunismul, un sistem "ilegitim si criminal". Aceasta este concluzia raportului Comisiei Tismaneanu, document care functioneaza precum o hartie de turnesol pentru clasa politica romaneasca. Si nu numai. Pe cine deranjeaza raportul, faptul ca presedintele il asuma in fata parlamentului, transformandu-l astfel intr-un act oficial al statului? Istoria acestor 16 ani si evenimentele ultimelor zile ofera un singur raspuns: pe toti nomenklaturistii si securistii, pe toti oportunistii si profitorii regimului, pe urmasii si copiii lor de suflet. Deranjeaza, indiferent de generatie, pe toti cei care s-au impotrivit in acesti ani clarificarilor morale si au impus confuzia valorilor. Democratizarea, liberalismul, economia de piata, libertatea de gandire au fost demonii cu care toti acestia s-au luptat din 1989 incoace. Razboiul s-a purtat cu armele cele mai diverse, de la cacealmaua teroristilor, maturarea Pietei Universitatii, batele minerilor, intoxicarea maselor, la blocarea privatizarilor si a restituirii proprietatilor confiscate pana la inghetarea reformelor, ingenuncherea justitiei si transformarea hotiei in politica de stat. Rafinarea metodelor a dus in ultimul an la elaborarea unui proiect de demolare a reperelor si discreditare a valorilor si normelor. Esecul dosariadei, anatemizarea unor intelectuali de marca si becalizarea isi au sorgintea in acest proiect. Cu toata cerbicia impotrivirii, pe masura insa ce se apropie integrarea in Uniunea Europeana, ei au inceput sa piarda teren. Demnitarii corupti isi petrec ore lungi la DNA si Parchet, lecturandu-si dosarele, capsunarii se curata in Occident de metehnele comuniste si vin de acolo cu bani si mentalitati noi, economia merge bine, opinia publica nu-i mai vrea pe securisti in Parlament, toate motive de adanca deziluzie pentru cei de care am vorbit mai sus. Asa incat, prin condamnarea comunismului, cu ideologia si crimele lui cu tot, acestia simt ca pierd ultima reduta. Asta pentru ca raportul Tismaneanu nu condamna doar comunismul de pana in 1989, ci si pe cel de dupa. De aceea vizati nu sunt doar Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Paunescu si ceilalti 53 de nomenklaturisti si ideologi nominalizati acolo, nu doar securistii, tortionarii si criminalii sunt pentru prima oara devoalati oficial, ci si zelosii, ticalosii, fripturistii pe umerii carora s-a sustinut sistemul. Multi, periculos de adaptabili, au continuat sa-l sprijine ani de zile dupa revolutie si au creat scoala. Raportul ii vizeaza si le explica mecanismul de functionare, atunci si acum. Comunismul este demontat piesa cu piesa si din maruntaiele lui iese acel monstru care a nenorocit Romania si continua sa bantuie deghizat in proeuropean si capitalist. Acesta este motivul pentru care nu doar un Iliescu si Vadim contesta raportul, "o lucrare pripita, un stalinism intors pe dos", nu doar "fostii" ameninta cu huiduieli, ci si clonele lor, mai mult sau mai putin tinere. Care mormaie zilele acestea ba ca "e prea tarziu", ca "raportul nu aduce nimic nou", ba ca "PCR era doar o pojghita" si "au fost si lucruri bune". Datorita raportului, tineretea, costumele Armani, ochelarii de intelectual, pretentiile reformiste si europene, banii nu vor mai fi un camuflaj la fel de bun.

Andreea Pora, Romania Libera, 18 decembrie 2006

Ceausescu, nu fi trist...

Raportul Tismaneanu putea fi inceputul sfarsitului. Sa ni se spuna adevarul, iar vinovatii sa fie pedepsiti potrivit legilor in vigoare. Concluziile raportului final intocmit de comisia prezidentiala pentru analiza dictaturii comuniste au insa toate sansele sa foloseasca la deschiderea unui nou capitol al hartuielilor politice. Accentul se pune pe contestari. Pe sleau spus: adica ce legitimitate ai tu sa ma judeci pe mine, mai, animalule? Chiar inainte de a citi textul raportului, Iliescu zice ca are conotatii politice si refuza sa accepte prezentarea sa ca stalp al comunismului. Liderul PRM ameninta si el ca va face la sedinta solemna circ adevarat. Liderul PIN are multi bani de dat pentru un contraraport. Liberalii, culmea, sustin ca demersul Cotrocenilor ar fi unul banal. Se lanseaza si o noua teza aiuritoare potrivit careia Ion Iliescu ar avea de fapt marele merit de a ne fi scapat de comunism! El, cel care s-a catarat in fruntea tarii prin teroarea care a fost intretinuta pana la confiscarea deplina a puterii, apoi a folosit violenta hoardelor de "mineri" pentru a ucide dorinta de alegeri libere si debarasare de neocomunism. El, cel care i-a cocolosit pe coruptii partidului sau de suflet. Adevarate retele de tip securist si mafiot au luat proportii ingrijoratoare in timpul mandatului iliescian la Cotroceni. Acum, a ajuns sa-i acuze pe membrii comisiei ca n-ar avea "cadere morala" sa-l judece. Dar nu e judecat in Raportul Tismaneanu. Pentru Justitie lucreaza procurorul Dan Voinea, pe care Iliescu l-ar vrea eliminat din magistratura pentru ca nu s-a lasat pana n-a ajuns la adevar.Oricat de tare se agita insa tovarasii lansand cu multa imaginatie noi diversiuni pentru abaterea atentiei de la obiectivul final - incriminarea pentru crime impotriva umanitatii a unui regim despotic -, asistam, cu siguranta, la ultimele lor zvarcoliri. Nu mai au nici o sansa de scapare. Ii vor sti si copiii, care vor invata din manualele de istorie inspirate de acest raport ce contine nume, fapte, date exacte. Vor invata asa: regimul comunist a fost criminal si ilegitim. Securitatea a fost o organizatie criminala. Pai, cum sa nu sara ca ars Iliescu la asemenea concluzii?Probabil ca Traian Basescu, atunci cand a cerut o expertiza, un document stiintific care sa probeze atrocitatile comise in timpul regimului comunist, refuzand sa ceara niste scuze banale fara sa aiba un fundament solid, nici nu s-a gandit ca se va starni un asemenea scandal. Din pacate, din cauza termenului scurt pe care l-au avut pentru cercetari si redactare, dar si a faptului ca membrii comisiei nu au avut acces total la arhive, textul rezultat e pe alocuri amendabil. Insa este pentru prima data cand se elaboreaza un document care va separa apele infierbantatei politici. Prima condamnare a totalitarismului romanesc de sorginte bolsevica. Oamenii vor sti foarte clar, in functie de reactii, si care mai sunt astazi partidele urmase ale PCR. Si vor refuza sa-i traga dupa ei in UE.Atunci cand, disperati ca nu au locomotiva electorala, pesedistii l-au cooptat pe Ion Iliescu in fruntea partidului numai pentru ca Mircea Geoana sa fie reales, si-au asumat inclusiv faptul ca prin acest gest PSD se revendica urmasul fostului PCR. Punand presedinte de onoare un comunist notoriu, condamnat si in raport, PSD pierde foarte mult si in plan intern, si in plan extern. Colegii socialisti europeni vor avea mari rezerve atunci cand li se va adresa Geoana, oricat de modernist s-ar lauda el ca este. Nu mult dupa decembrie 1989, oamenii scandau, printre altele, si "Ceausescu, nu fi trist, Iliescu-i comunist!" Cum Iliescu a devenit din nou locomotiva electorala, iar partidul face zid in jurul sau, sloganul ar putea fi si el adaptat la noile realitati: "Ceausescu, nu fi trist, pesedeu-i comunist!".

Simona Popescu, Romania Libera, 17 decembrie 2006

Saddam and Osama

Cred ca acest clip este unul dintre cele mai amuzante pe care le-am vazut vreodata pe YouTube. Prostiile spuse despre cauzele care au stat la baza razboiului din Irak, conspiratia evreiasca impotriva arabilor, propaganda islamista care glorifica martiriul, indoctrinarea copiilor palestinieni - toate acestea sunt ironizate intr-un mod inteligent si cat se poate de amuzant. Saddam and Osama - action heroes!

Clanul Smirnov

Igor Smirnov, 65 de ani, a castigat un nou mandat, al patrulea, de presedinte al autoproclamatei Republici Moldovenesti Nistrene. Liderul separatist s-a nascut in Kamciatka. Doar in noiembrie 1987 s-a mutat la Tiraspol, unde a fost numit in fruntea intreprinderii Elektromas. El a reusit sa profite de valul de nemultumiri ale populatiei rusofone din stanga Nistrului fata de reformele culturale initiate in RSS Moldoveneasca de Frontul Popular, devenind lider al Comitetului Colectivelor Muncitoresti care a initiat si coordonat grevele si demonstratiile indreptate impotriva autoritatilor de la Chisinau. A fost arestat de autoritatile moldovenesti, pentru a fi eliberat in scurt timp, pentru ca apoi sa fie ales presedinte al republicii separatiste.

Sustinut de Moscova in toate actiunile sale, Igor Smirnov si-a consolidat puterea, inlaturand cu brutalitate orice forma de opozitie politica. Din 1996 mass-media sunt controlate total de stat, introducandu-se cenzura. In 2001, a modificat Constitutia, acordandu-si drepturi nelimitate si excluzand orice restrictii privind numarul de mandate prezidentiale. Practic, toate deciziile sunt luate de presedinte, care conduce Cabinetul de Ministri, in timp ce parlamentul, Sovietul Suprem, are atributii restranse.

De numele familiei Smirnov sunt legate afacerile rusesti din regiune. In perioada 2003–2005, in Transnistria au fost privatizate majoritatea
intreprinderilor, cea mai mare parte a lor fiind cumparate de catre oameni de afaceri din Rusia. Privatizarea a fost insotita de scandaluri de coruptie, singura victima politica fiind fostul ministru de Justitie, Viktor Balala, demis de presedinte la presiunea Sovietului Suprem inaintea alegerilor parlamentare din decembrie 2005. Este insa putin probabil ca ministrul Balala sa fi actionat altfel decat la ordinul presedintelui.

Interesele oamenilor de afaceri rusi se intersecteaza cu cele ale familiei Smirnov, mai precis ale fiilor liderului separatist, Vladimir si Oleg. Afacerile familiei sunt un subiect tabu in Transnistria, nimeni nu stie cu exactitate care este averea fiilor presedintelui, dar sunt indicii ca ei controleaza o parte a economiei republicii separatiste. De altfel, afacerile familiei au starnit discutii aprinse in Sovietul Suprem, in 2003, care s-au soldat cu racirea relatiilor dintre echipa presedintelui si miscarea Obnovlenie (Reinnoirea), care a trecut in opozitie. In spatele miscarii Obnovlenie se afla concernul Sheriff.

Fiul cel mare, Vladimir, este presedinte al Comitetului de Stat al Vamilor, cu rang de ministru, in timp ce mezinul, Oleg, este presedintele filialei transnistrene a Gazprombank. Oleg Smirnov a infiintat si conduce Partidul Patriotic din Transnistria, finantand din afacerile familiei si alte organizatii sau partide politice, favorabile liderului separatist, precum Respublika si Proriv. Unii comentatori locali vad in Oleg Smirnov un potential succesor al liderului separatist de la Tiraspol.

Maria Nebesnea, Revista 22, nr. 875

Farsa electorala in Transnistria

Potrivit datelor preliminare date publicitatii de Comisia Electorala Centrala de la Tiraspol, alegerile prezidentiale din autoproclamata Republica Moldoveneasca Nistreana au fost castigate de Igor Smirnov cu 82,4% din voturile exprimate. Pe locurile urmatoare s-au situat Nadejda Bondarenko – 8,1%, Andrei Safonov – 3,9%, Piotr Tomaili – 2,1%. Participarea la vot a fost de 66,1%.

Alegerile prezidentiale din Transnistria au fost lipsite de orice intriga. Practic, Smirnov n-a avut nici un contracandidat serios de infruntat. Chiar daca epoca Smirnov parea sa apuna in urma victoriei miscarii de opozitie Obnovlenie (Reinnoirea) la alegerile parlamentare de anul trecut, pozitiile liderului separatist sunt astazi mai puternice ca niciodata. La acest al patrulea scrutin prezidential la care participa, Smirnov a obtinut cea mai categorica victorie (fata de 65% in 1991, 72% in 1996 si 81% in 2001).

Decizia liderului Obnovlenie, Evgheni Sevciuk, presedinte al Sovietului Suprem de la Tiraspol, de a nu candida in alegerile prezidentiale s-a datorat consolidarii pozitiei Rusiei in regiune, in detrimentul Ucrainei, care a traversat o lunga criza politica soldata cu reorientarea politica spre Rusia. Sevciuk a renuntat sa candideze in urma unor vizite facute la Moscova. In interviurile acordate presei de la Tiraspol, Sevciuk explica absenta sa din cursa electorala prin faptul ca, dupa intrarea in vigoare a noului acord vamal moldo-ucrainean (3 martie), Transnistria era grav amenintata, iar o competitie intre seful Executivului si cel al Legislativului ar fi dus la o destabilizare a regiunii separatiste. Acest scenariu, crede Sevciuk, era dorit de cei din Republica Moldova. Insa Chisinaul nu merita un asemenea cadou, a tinut sa sublinieze liderul Obnovlenie.

Contracandidatii lui Smirnov, comunista Nadejda Bondarenko, omul de afaceri Piotr Tomaili si Andrei Safonov, redactor-sef al saptamanalului Novaia Gazeta, au fost tinta sicanelor autoritatilor. Toimali a acuzat faptul ca televiziunea si radioul nu-i acorda nici o atentie si-i fac campanie desantata lui Smirnov, in vreme ce el n-are voie sa-si lipeasca nici macar afisele electorale in locurile publice sau sa se intalneasca cu alegatorii in intreprinderi. Nadejda Bondarenko a acuzat militia ca a ridicat actele de identitate ale unor potentiali sustinatori, pe care a promis ca le va restitui doar dupa alegeri. Iar Andrei Safonov, singurul candidat care s-a declarat in opozitie cu actualul regim de la Tiraspol, a avut doar 4 zile de campanie electorala. La 20 noiembrie, Comisia Electorala Centrala a decis ca, din cele 9.436 de semnaturi prezentate pe listele cu sustinatorii candidaturii, peste 22% sunt falsuri. Safonov a contestat in instanta decizia Comisiei si a castigat la 30 noiembrie. Insa Comisia Electorala Centrala i-a inscris oficial candidatura doar la 5 decembrie. De asta data, Safonov si-a vazut numele pe buletinul de vot, spre deosebire de alegerile din 2001, cand candidatura sa a fost respinsa de Comisie fara drept de apel.

Programele electorale ale candidatilor nu difera fundamental. Singur programul lui Safonov incearca, fara sa izbuteasca, sa iasa din nota de cenusiu a discursurilor politice de extractie sovietica. Cel mai agresiv este programul Nadejdei Bondarenko, care propune instituirea monopolului statului asupra productiei de bauturi alcoolice, zahar si tutun, ii obliga pe functionarii publici sa explice cum si-au construit case si au cumparat automobile luxoase dintr-un salariu, sub amenintarea confiscarii tuturor bunurilor, cere oprirea privatizarilor si nationalizarea intreprinderilor privatizate, intreprinderile urmand sa fie controlate de colectivele de oameni ai muncii.

Chiar daca Republica Moldoveneasca Nistreana nu este recunoscuta international, rezultatul referendumului din 17 septembrie si victoria incontestabila a lui Smirnov la alegerile prezidentiale consolideaza pozitiile aripii dure, loiale Moscovei, care conditioneaza reluarea negocierilor moldo-transnistrene de semnarea protocolului de tranzit, prin care se reconfirma dreptul autoritatilor de la Tiraspol de a desfasura un comert liber, necontrolat de autoritatile de la Chisinau. Pana si revenirea la Memorandumul Kozak, pe care Vladimir Voronin l-a respins in noiembrie 2003, este privita de Smirnov ca o varianta inacceptabila, el cerand recunoasterea internationala a Transnistriei si alipirea regiunii separatiste la Federatia Rusa.

Armand Gosu, Revista 22, nr. 875

Muzeul Comunismului din Europa

Nu pot sa zic ca sunt un fan al Civic Media, dar initiativa mi se pare laudabila.

In urma unui parteneriat societate civila - autoritati, reprezentate de membri fondatori ai Centrului Rezistentei Anticomuniste coordonat de Vladimir Bukovski, respectiv ministrul Culturii Adrian Iorgulescu, ieri secretarul de stat in MCC Ioan Onisei a anuntat oficial ca initiativa va demara in cel mai scurt timp, anul viitor. Asociatia Civic Media a propus crearea la Bucuresti, eventual chiar in spatiile monstruoasei Case a Poporului, a unui Muzeu al Comunismului din intreaga Europa, asemenea Muzeului Holocaustului de la Washington, pentru a putea fi reflectate crimele si lectiile comunismului si a atrage interesul european si international in Capitala Romaniei. Proiectul prevede ca Muzeul sa fie lansat in circuitul mondial printr-o Conferinta Internationala si completat printr-un Centru de cercetari aflat sub egida Academiei Romane, care deja a fost consultata prin intermediul Institutului pentru Studiul Totalitarismului. Alte institutii care au fost deja contactate pentru contributie sunt cele similare din Polonia, asociatii ale luptatorilor anti-comunisti, Universitatea Bucuresti, CNSAS, TVR, SRR, Ordinul Arhitectilor si Muzeul National de Arta Contemporana.

Sinuciderea palestinienilor

Cum altfel decat intr-o ura cumplita fata de evrei si Israel? Cei care inca mai cred in "cauza palestiniana" ar face bine sa isi revizuiasca atitudinea cat mai repede dupa ce vad astfel de imagini... Isi bat joc de proprii copii si de propriul viitor. Imagini terifiante - indoctrinarea nevinovatilor.

“I can forgive you for killing my sons, but I cannot forgive you for forcing me to kill your sons.” - Golda Meir

"Peace will come when the Arabs will love their children more than they hate us" - Golda Meir

Youtube si propaganda islamista

Youtube a fost acuzat de multi, pe buna dreptate, ca este un mijloc de propagare a islamismului. Miscarile radicale musulmane sunt constiente de importanta internetului si publica tot mai des diverse filme, melodii, etc. Intr-un fel este bine: asa lumea intreaga poate sa vada ce se ascunde in spatele acestor masti, care sunt cu adevarat metodele si intentiile lor. Tocmai de aceea o sa incep sa postez si eu filme islamiste de pe YouTube. Pentru inceput, 2 videoclipuri semnate Soul Salah Crew si Sheikh Terra/ Terror. Destul de bine facute, trebuie sa recunosc. Tinand cont ca se iau si de The British National Front si ca au un accent britanic, "artistii" isi au originile cel mai probabil in minoritatea musulmana din Marea Britanie, printre cele cateva sute de mii de musulmani britanici care ii urasc de moarte pe necredinciosii de langa ei.

Dirty Kuffar (necredincios)

We're gonna take over like we took over the Shah. [...]
From Kandahar to Ramallah we comin' *nu inteleg ce zice*
Peace to Hamas and the Hizbollah
OBL [bin-Laden] Crew be like a shiny star
Like the way we destroyed them two towers, ha-ha.

Foarte simpatici, nu-i asa?

By Any Means Necessary

Se vede in Irak, nu?

"Marele" Analist

Moto:

Jupan Dumitrache: Asa e, bravos! (lui Ipingescu) Toate le stie, imi place...

Ipingescu: Apoi daca-i jurnalist...

Sunt un mare fan al lui Ion Cristoiu. Fie ca este vorba despre PSD, Alianta D.A. si/sau Traian Basescu, fie ca infiereaza cu manie proletara imperialismul american si interventiile Marelui Satana pe Glob, Ion Cristoiu este pentru mine intruchiparea prostiei incredibile. Uneori ma enervez cumplit cand il aud vorbind sau cand ii citesc articolele scrise in Jurnalul National. In alte situatii, reusesc sa ma detasez si savurez dilemele/ tragediile/ problemele existentiale care il macina pe omul si analistul politic Ion Cristoiu. Din pacate insa pentru nervii mei, se intampla ca de obicei ma enervez. In seara asta nu am facut exceptie. Dau pe Antena 3, unul din posturile lui Felix - Sinteza Zilei cu Ion Cristoiu si Gadea. Tema emisiunii? 2 ani de la victoria lui Traian Basescu. Eh, si incepe Cristoiu sa isi expune ideile. Teza principala: victoria lui Traian Basescu a fost posibila numai cu ajutorul serviciilor secrete. => Adrian Nastase si PSD-ul au pierdut alegerile in urma unei mini-lovituri de stat orchestrate de Traian Basescu impreuna cu serviciile secrete romanesti. Domnul Ion Cristoiu era vadit afectat de victoria portocaliilor (citat Ion Cristoiu). Atat de lovit incat nu contenea sa ne explice metodele perfide ale lui Traian Basescu, provocarea violenta a lui acesta si cedarea celui mai intelept (Adrian Nastase, evident). Marele analist de la Antena 3 punea accentul pe rolul malefic jucat de Pro Democratia si media romaneasca in infrangerea PSD-ului. Sa nu-ti vina sa razi? Parca nu stim cu totii ce insemna media romaneasca anti-PSD! Presa scrisa - Eventimentul Zilei; televiziuni - Realitatea TV, singurul post tv care nu facea o propaganda de neam prost in favoarea Partidului-Stat. Am trimis si eu un mesaj, constient fiind ca sunt sanse mici sa fie citit de catre invatacelul Gadea.

Da, domnule Gadea, as vota la fel. Nu exista alternativa la Alianta D.A. si Traian Basescu. Doar nu era sa votez cu Partidul-Stat si Adrian Nastase! Inteleg ca pentru Ion Cristoiu (mare fan PSD), infrangerea partidului-stat si a lui Adrian Nastase a fost tragedia anului 2004, dar nu cred ca este cazul sa devenim ridicoli si sa vedem conspiratii peste tot. PSD-ul conducea cu o mana de fier tara, controla cea mai mare parte a presei, a dezlantuit o campaniez mizerabila de discreditare a opozitiei si cu toate acestea, a pierdut. Da, domnule Cristoiu, a pierdut. Intelectualitatea si tineretul s-au opus din rasputeri. Ar fi cazul sa intelegeti macar atat lucru, domnule "analist politic" Ion Cristoiu. Sa traiti bine!

Da, m-am simtit mai bine dupa ce l-am trimis. Si da, nu m-am mai uitat la emisiune. Mi-a ajuns. Peretii sufrageriei mele is mai faini.

Ratiunea supara Rusia

Comertul cu puncte fixe e o afacere periculoasa in viata statelor care pretuiesc autonomia. Aplecarea spre intelepciunea statica a proverbelor si dragostea de pilde impietrite nu dau o politica vie, ci astern obisnuintele vechi in care isi pot fringe gitul vremurile noi.

Romania, in calitate de tara fondatoare a principiului dezordinii, pare bine aparata de asemenea riscuri. Nimic nu ne e mai nesuferit decit principialitatea si nimic nu ne jigneste mai adinc decit acuzatia de consecventa. Dar autoportretul e fals. Admirind, in secret, marele nostru talent dezorganizatoric, sintem pe punctul de a conchide ca gindim sprinten si fertil. Lucrurile stau pe dos sau aproape pe dos. Sintem departe de gindirea sloboda a unui stat renascut.

Sa nu suparam Rusia! - s-a auzit de curind, si acest strigat preventiv a avut un mare succes de presa. Ideea dupa care Romania e o tara condamnata de geometria istorica la respect mut si pomeni gazoase in fata Rusiei are trecerea unei analize „mature“. De ce n-am fi cooperanti? De ce am fi scandalagii pe modelul faimoasei tendinte antisociale Basescu?

In fond, Razboiul Rece s-a terminat - conchid comentatorii politici, plus eminenta sa politologica Dan Voiculescu.

In primul rind, daca Razboiul Rece s-a incheiat, vestea n-a ajuns la Moscova. Rusia mandatului Putin e o forta care intelege cooperarea economica si comerciala ca preambul al dominatiei. Conductele care leaga Rusia de marile state europene transporta un amestec infectios de gaze si conditionare politica, dupa formula: energie contra concesii. Modelul e descifrat peste tot in Europa si n-a asteptat declaratiile presedintelui Basescu pentru a se lasa descoperit. Europenii fug, cu convingere maxima, spre programe energetice alternative, intr-un soi de antipetrolism menit sa slabeasca punctul de sprijin al pirghiilor rusesti. Miscarea e lenta si cere un interval istoric larg. Deocamdata, schema de control politico-energetic aduce Rusiei un succes net si nicaieri nu e mai vizibil rezultatul acestui joc decit la marginea pre-democratica a fostului Imperiu Sovietic. In Georgia, Transnistria si Moldova, influenta europeana s-a retras pina la o cota vecina cu decesul. Moscova mentine sau intretine in aceste zone ministate-satelit, baze militare si razboaie mocnite, in vreme ce Uniunea Europeana ramine cu problema urmatoarei livrari rusesti de energie. Flancul rasaritean al Uniunii Europene e, in acest fel, arondat Rusiei. Tranzactia aduce Europei gaz, cu mici adaosuri de poloniu pentru anumiti consumatori rebeli londonezi, si lasa mina libera Moscovei in savana postsovietica. Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, dispune practic de datele economice si militare ale acestei zone, la modul colonial, asa cum dispune un guvernator de forta de munca si de grinele locului. Asa se face ca atacul lui Lavrov, dupa declaratiile „neprietenoase“ ale lui Basescu, a fost coordonat cu interventia jenanta a lui Vladimir Voronin, convocat la treaba din adincul demnitatii sale de presedinte al unui stat suveran. Dar Voronin, cu a sa recunostinta speciala pentru ajutorul economic gratuit furnizat de Romania, e un caz marunt de vasal plicticos. Problema Romaniei e mult mai larga si mai interna.

Instructiv, conflictul diplomatic ruso-roman a fost instigat in momentul in care la Bucuresti are loc o disputa feroce pentru piata energetica. Din neatentie si din prea multe jurnale tv, noi ii spunem criza de guvern. Cine remarca incrincenarea cu care petroliberalii lui Patriciu vor Oficiul pentru Participatiile Statului va intelege altceva. Din acest birou obscur pornesc toate firele care mentin sau slabesc pozitia statului pe piata energiei. Asa a aparut strigatul „Sa nu suparam Rusia!“ si, o data cu el, acuzatia dupa care Basescu a fost lovit de streche antiruseasca. Adevarul pozitional si strategic e mult mai grav. Capitalul rus se simte bine si tot mai bine in Romania, presa reuseste sa se inscrie intr-o logica inexacta care face servicii propagandistice Rusiei, spatiul de la granita de est e in principiu rusificat, iar protectorul nostru european e obligat la un sluj energetic prelungit. Ideea dupa care Romania trebuie sa inghita aceasta situatie e totuna cu a conserva raporturile vechi in defavoarea noii noastre realitati euroatlantice.

Declaratiile presedintelui si ale ministrului de Externe, Mihai Razvan Ungureanu, sint exact ce nu isi doreste complexul politico-economic animat de Rusia: o forma incipienta de ratiune autonoma.

Traian Ungureanu, Cotidianul, 11 decembrie 2006

Groaznica sinucidere simulata a dlui Voiculescu

Cu posibila exceptie a lui Dan Voiculescu, nimeni nu isi ia viata pentru a o continua in alte forme. Sinucigasii sint oameni seriosi. Cind pleaca, pleaca definitiv. Insa Dan Voiculescu e neserios.

Recenta sa sinucidere politica nu are nimic grav. Dimpotriva, ea e un act vesel si iresponsabil, in cu totul altfel decit o cer disparitiile propriu-zise. Ea are datele comediilor marunte dupa care se dau in vint grandomanii: un partid conservator, plictisitor si inexistent, o popularitate care se plimba cale lunga, intre hotarele prea largi ale unui procent si un aer doctrinar de lider african care colectioneaza diplome, subtiind rezervele de gaze sau de fildes ale tarii.

Sa recapitulam. Dan Voiculescu anunta ca partidul pe care il salarizeaza si il televizeaza se retrage, cu procent cu tot, din Guvern. Lovitura grea. Sistemul politic se clatina seismic, ziarele si televiziunile sint luate cu asalt de analisti voiculescologi. Care e problema? Simplu. De fapt, nimeni nu intelege ce sens are decizia lui Dan Voiculescu. Ce importanta si ce consecinte poate avea, in definitiv, momentul de rebeliune a nimicului? Caci prima observatie ce trebuie sa intimpine acest non-eveniment e tocmai lipsa de importanta. Pretentia goala. Farsa. Asta in termenii bunului-simt. Insa antipolitica romaneasca s-a constituit dupa alte reguli. Gestul lui Dan Voiculescu e, din acest punct de vedere, o lectie si un avertisemnt ce trebuie neaparat intelese.

Mai intii, actiunea aparent inexplicabila a conservatorilor e rodul prostiei. Nu e putin lucru. Ingimfarea si ignoranta sint, de multa vreme, argumentele principale ale vietii publice si profesionale romanesti. Clovneria intensa a conservatorilor care isi aroga un nume din care nu inteleg nimic e desavirsirea cristalina a incompetentei cu care am iesit din comunism. Partidul Conservator e, in preajma si in umbra liderului sau, rezultatul direct si impaunat al acumularilor grozave de prostie cu care am sosit la sfirsitul comunismului. Dan Voiculescu e intruparea visului postcomunist al Securitatii si razbunarea invidioasa prin care pleava comunista tine sa isi rezolve complexele de inferioritate. Elita de tip Voiculescu nu are obiective politice nationale si nu le poate avea intr-o tara pe care o umfla si o dezumfla, o incalta si o descalta dupa nevoi. Cine s-a imbogatit clandestin, in ciuda societatii si nu o data cu ea, nu are nevoie de lumea din jur si a invatat sa-i dispretuiasca nevoile. De aici scirba si necugetarea cu care Voiculescu si-a plasat pantomima politica in clipele care premerg admiterea in UE. Europa poate aduce romanilor o speranta in existenta faptelor si a vointei colective. Insa acest punct de vedere ii e strain lui Dan Voiculescu, politicianul de clan care a conchis, demult, ca societatea e ceva care voteaza si pleaca acasa.

Nu e tot. Antipolitica e, totusi, o forma de creatie, mai exact spus de negatie. Ea include un calcul si urmareste un obiectiv. In cazul manevrei lui Voiculescu, singurele elemente care contrazic impresia prima de irational sint referintele inspumate la Traian Basescu si la „partidul totalitar“. Aici are loc unificarea si apare intelesul. Intonind furibund impotriva „tiranului“, Voiculescu se asaza intr-un cor larg, disciplinat si motivat. Participa: PSD, componenta petro-liberala instrumentata de Dinu Patriciu, si, de pe un taburet recent inaltat, frustrarea trista a fostului presedinte Constantinescu. La un loc: partidul antiprezidential. Initiata mult inainte de aparitia neconfirmata a partidului prezidential, aceasta alianta e o institutie formidabila. Adversarul ei e Traian Basescu, pur si simplu pentru ca asa se numesc factorul si persoana care limiteaza aspiratia spre control politic absolut a subteranei oligarhice. Dan Voiculescu nu s-a sinucis. Dan Voiculescu incearca sa obtina un viitor lesnicios, fara adversar. O lume in care dumneavoastra urmeaza sa fiti spectatori-platitori.

Traian Ungureanu, Cotidianul, 6 decembrie 2006

Ultima Romanie

Eleva la scoala generala, ma emotionam ca o vrabie, fara sa pricep de ce, atunci cand citeam celebrul fragment Ardealul din Romanii subt Mihai Voievod Viteazul de Nicolae Balcescu. Era o bucata de proza istorica hiperbolizatoare, dar care ma proteja si ma alina. Nu-mi starnea vreun orgoliu de romanca, ci imi calma nevrozele pe care nu le constientizam pe vremea aceea, in legatura cu tara mea comunista, Romania. Ardealul lui Balcescu era un fel de pansament pe rana si avea efect psihic terapeutic. Ma vindeca, asa cum am lasat deja a se-ntelege, de fricile si frustrarile generate de regimul comunist. Senzatia aceea terapeutica o simt inca si astazi, atunci cand, venind cu trenul de la Bucuresti, intru in Transilvania: casele pipernicite si inca relativ mizere se preschimba in mici fortarete, odata ce trenul ajunge in Transilvania; aerul este si el altfel, mai aspru, mai proaspat, respirabil. Peisajul se schimba la randu-i: campiile plictisitoare si dezolante devin paduri uneori jungloide si dealuri in falduri si volute. Dupa ce intru in Transilvania, daca trenul meu e de noapte, izbutesc sa adorm si sa ma odihnesc, fiindca trebuie sa treaca oarecare timp pana efectul stresant si rau zumzaitor al Bucurestiului sa se stinga. Nu am, dupa cum se va fi priceput deja, vreo pasiune pentru Capitala tarii; dar nici nu reneg acest spatiu; il detest, din cand in cand, pentru grobianism, mahalagism si miticism; il admir pentru curajosii din 21 decembrie 1989 si mai ales pentru frumosii nebuni protestatari din Piata Universitatii 1990. Exista cateva locuri unde ma simt relaxata in Bucuresti, Manastirea Antim sau deja pomenita Piata U (cum imi place sa-i spun) sau Parcul Cismigiu, si exista multe, prea multe spatii ale Capitalei, care ma epuizeaza si irita.

Inainte de decembrie 1989, Desteapta-te, romane! era un cantec patriotic care ma fortifica - era ca un sange sonorizat in creierul meu. Dupa 1989, am crezut o vreme in "efectul Desteapta-te, romane!"; dar, dupa ce politicienii au confiscat pe rand cu discursurile lor gonflate si vide fie ziua de 1 decembrie, fie pe aceea de 22 decembrie, efectul patriotic s-a dezumflat in chip fatal. Astazi, nu stiu daca acest cantec patriotic mai are vreun efect real asupra romanilor sau daca doar starneste simple reactii pavloviene. Mai degraba e vorba despre ultima varianta.

Perceptia asupra tarii mele, fie in timpul comunismului, fie in postcomunism, a fost multipla. In perioada Ceausescu, eram jenata de comunismul romanesc, dar nu mi-am repudiat tara, macar pentru faptul ca mai ramasesera in ea destui curajosi. In decembrie 1989, am fost exaltata, frenetica, tulburata: asistam la un catharsis in toata legea. La inceputul lui 1990 am devenit intrigata in fata viespariei politice, a disensiunilor, ranchiunilor, frustrarilor, violentelor tutelate de regimul Ion Iliescu. Am avut parte de un al doilea catharsis in perioada 22 aprilie-13 iunie 1990, cand a avut loc acest ritual de gratie numit fenomenul Piata Universitatii. Cred si stiu ca atunci mi-am dobandit constiinta morala; sau, daca am avut-o inainte macar putin, atunci mi-am consolidat-o, atunci ea a devenit consistenta si limpede. Datorez, prin urmare, enorm fenomenului Piata Universitatii 1990. Atunci s-a nascut in mine analista mentalitatilor, raisonneur-ul memoriilor despre inchisorile si lagarele comuniste, pasionata de variantele interpretative ale revolutiei din decembrie 1989 si mai ales radiografa unei tari neclare, confuze, blamabile adesea. Am lucrat cu pasiune si empatie la cartea mea despre suferintele in inchisorile comuniste; am lucrat ca o justitiara la cartea despre decembrie 1989. Dar mai ales am lucrat cu o constanta durere in inima la cartea despre imaginarul violent al romanilor.

Grosso modo, nu mi-am renegat niciodata tara, ci am fost virulenta doar la nivelul conducatorilor ei politici ori al populatiei asupra careia izbutise "spalarea creierului". M-am considerat intotdeauna romanca si am ales sa raman in tara mea. Adevarat, am preferat si prefer sa traiesc in Transilvania, la Cluj, intrucat, la Bucuresti, m-as sufoca, mai cu seama din pricina nesimtirii si proastei cresteri a celor ce locuiesc aici (cu toate exceptiile care exista, si ele exista, din fericire, Bucurestiul imi pare a fi un buric al pamantului nesimtirii). Traiesc in Cluj si fiindca nu prea concep sa mor altundeva. Clujul este, geografic vorbind, altceva decat Romania, dar in esenta nu este altceva decat Romania. Exista, sa spunem, diferente de stil intre variatele zone ale Romaniei, dar nu mai mult de atat. Iar Clujul isi are, la randu-i, defectele si slabiciunile sale.

Prin urmare, sunt romanca, m-am nascut astfel si am ales sa raman asa ceva. Acest lucru mi-l asum: la urma urmei nu am cum sa-mi extirp ori sa-mi lichidez identitatea. Tocmai intrucat este a mea. Am, in schimb, alergie si port batalii cu Romania mahalagizata si "tiganizata". Pe aceasta o resping, dar, chiar si asa, nu o insult si nu o improsc. Tocmai pentru ca este si a mea. Nu am cum si nu pot sa ucid Romania, fiindca as comite un soi de sinucidere simbolica si o autolapidare. Dar si fiindca nu mi-am pierdut nadejdea. Nu sunt dotata cu vreo rabdare mistica, iar simtul meu critic este mereu un bisturiu apt sa sanctioneze; dar nadejdea nu mi-am pierdut-o intr-o ultima Romanie ceva mai pura decat inaintasele sale. Manifest iritare la misionarismele desuete, la patriotismele lacramoase, la patetismele lichefiate care ma scarbesc. Romania este pentru mine acel steag cu stema comunista decupata, din decembrie 1989. Romania este gaura din steag, o rana curatata partial, fragmentar, relativ.

Mi se pare jenant sa spun, sa recunosc ca imi iubesc tara. Discursul patriotic este, astazi, o crusta sonora, o piele zornaitoare. Iar Romania nu are inca un continut limpezit. Ea este inca cetoasa, brumata, aluvionara si nu are gratie. Romania nu are gratie si nici tarie. Dar nadejdea in tara mea poate fi un simtamant constructiv: fara rugaciuni vizibile ori invizibile, fara cuvinte mari, fara inflamari, fara accente sangvine, fara exces. Nadejdea e un simtamant firesc si omenesc. De aceea si nadejdea mea in Romania este fireasca, instinctuala chiar. O chestiune de bun-simt.

Ce mai inseamna astazi a fi patriot? Ce mai inseamna patriotismul? A-ti iubi tara cu luciditate, nu orbeste. A o gradinari rational, nu pasional si coleric. Fara steaguri de sarbatoare, fara prapuri de inmormantare, fara lozinci ori petarde. Patriotismul nu mai are neaparat sens pentru romani. Daca ii chestionezi pe strada, de pilda, pe cei foarte tineri, se vor amuza la aceasta intrebare. Desteapta-te, romane! e doar un cantec. In ce ma priveste, am totusi o asumare a unui anumit fel de a fi patriot. Pentru mine, patriot este mai cu seama cel care vede viciile tarii sale si incearca sa le corecteze cu scalpelul unui chirurg etic. Ar fi prea simplu ca patriot sa fie doar cel care isi iubeste tara pur si simplu: te nasti cu acest simtamant sau nu te nasti deloc cu el. Patriotul are nevoie mai ales de ratiune in judecata sa, care sa cantareasca lucrurile fara inflamare, fara patos. Patriotul stie ce si cat este tara sa; el incearca sa o amelioreze, daca este cazul. Si, de obicei, este nevoie de asa ceva, asa cum este nevoie de ironie si satira pentru a sanctiona defectele umane. Nu exista patrie ori tara perfecta. Patriotul autentic ar trebui sa stie acest lucru. Dar exista patrii ori tari perfectibile.

Ruxandra Cesereanu, Revista 22, nr. 783

Obsession - Trailer

Ati auzit de Obsession? Mai mult ca sigur nu. Face parte din seria deschisa de Relentless in urma cu cativa ani. Al doilea documentar al celor de la Honestreporting.com dezvaluie o cu totul alta fata a lumii islamice. Mai precis, Islamul radical. Bazat pe inregistrarile facute in special de pe canalele arabe (www.memri.org/), este socant prin gradul de ura pe care il descopera in lumea musulmana. Ura fata de crestini, fata de evrei, fata de hindusi, in general fata de toti cei care nu apartin Casei Pacii (Casa Islamului). Cei mai multi dintre noi nu inteleg cu adevarata amenintarea pe care acesta o reprezinta. Atat in Europa, cat si in Statele Unite, problema Islamului radical nu se discuta. Motivele? Lasitate si ignoranta. Lasitate pentru ca liderilor occidentali le este cu adevarat frica despre ceea ce pot face musulmanii ajunsi deja in Vest. Ignoranta pentru ca orice critica la adresa unei minoritati (in cazul nostru - cea musulmana) este considerata rasism. Pentru aceasta trebuia sa ii multumim stangii occidentale si sinistrei sale creatii - corectitudinea politica. In Estul european problema este considerata ori o reactie la interventiile Occidentului in lumea musulmana, ori strict o problema a americanilor si englezilor. Alte aiureli. Pentru islamisti nu conteaza ca esti american, roman, francez ori rus. Nu esti musulman si asta te transforma automat intr-un inamic.

Documentarul este ceea ce anglo-americanii numesc a must-see. Putem crede ca terorismul islamic este doar problema americanilor, a englezilor si a Israelului, dar nu am face altceva decat sa ne furam singuri caciula. Amenintarea este cat se poate de reala si este aceeasi pentru toti. Adevarat, nu noi suntem acum in prima linie, dar tocmai de aceea trebuie sa avem grija ca frontul sa nu ajunga si acasa. Iar asta nu se face injurand imperialismul american, statul evreiesc (care, vezi Doamne, nu are dreptul moral de a exista) si aplaudand fiecare atac terorist in Irak. Trezirea, natiune!